În primul rând, vreau să spun că am ales să fac această postare pe pagiăa profesională, și nu pe contul personal pentru că la sfârșitul acestei povestiri vreau să atrag atenția asupra unei realități cu care se pot confruntă toți cei care aleg să facă mișcare, în natură în zonele montane.
Așadar, acum 2 weekenduri am păstrat tradiția și am părăsit din nou „rolurile” de zi cu zi, aventurandu-ne într-o nouă excursie pe munte, care părea banală la prima vedere, pe harta și în imaginația noastră 
.
Pregătiți-va deci, pentru un text puțîn mai lung decât de obicei (da, se poate să scriu și mai mult decât o fac în mod normal:))).
Este probabil un text de blog, deci puțintică răbdare (între timp, iată și blogul:))…
Am ales de această dată să mergem în masivul Piatra Mare și să atingem vârful Piatră Mare, o excursie de 1 zi deci.
Faptul că am ales acest traseu (este vorba de traseul bandă galbenă) cu pornire după ce se trece de Canionul 7 Scări, ne-a cam spulberat însă planurile de a ajunge pe vârf pentru că urcarea a fost susținută în permanență. Dacă continuam în acel ritm nu am mai fi avut timp să ajungem pe vârf, pentru că riscam să ne prindă noaptea prin pădure la întoarcere.
Toate bune și frumoase… o vreme .
În timp ce mergeam noi liniștite, și nițel obosite, „ascensiunea” noastră a fost grăbită de un eveniment care ne-a făcut să parcurgem ultima parte a traseului, așa în urcare cum era, cu o viteză năucitoare pe care cred că nu am avut-o la nici un maraton montan la care am participat în calitate de concurent.
Știu doar atât…că la un moment dat, Mihaela care era în față mea a dat puțin din mâini, s-a schimbat la față (deși ea e mereu cu zâmbetul pe buze) și a început să o ia la fugă… la deal, pe bolovani, nu mai conta. La fel și fetele…
În mintea mea, într-o fracțiune de secundă a fost doar un lucru: În spatele meu e un URS!
Așa că, fiind ultima din șir, nu m-am uitat în spate, ci doar am băgat viteză instinctiv, un sprint la deal care a durat vreo 10 secunde maxim pentru că apoi mi s-a tăiat respirația sau în limbajul sportivilor „m-am tăiat”.
Am simțit adrenalină în picioare, am înaintat cu greu și am încercat să aflu ce se întâmplă, dar nu a mai fost cazul să întreb pentru că în spate am auzit un răget care ne-a băgat și mai rău în sperieți.
Niciuna din noi nu s-a mai uitat în spate… Era clar… în spatele nostru era un urs care ne urmarea…
Așa că, am băgat viteză cât am putut fiecare dintre noi, timp în care, Ani s-a oprit în drum spunând întruna:
„Nu mai pot, nu mai pot!” Cu greu a continuat să urce. La fel și noi.
După ce am depășit un pic din momentul de panică, am scos fluierul din dotare, și Loredana cred a a fluierat până nu a mai putut… chiar nu știu de unde a mai avut atâta putere.
În timp ce eu încercăm să glumesc pe această tema spunând:
„Lăsăți, fetelor, să avem și noi ce povești și de ce rade la bătrânețe” Ani mi-a tăiat-o scurt:
„Auzi, eu mai întâi vreau să apuc să ajung la bătrânețe…”
Good point!
Singurul lucru pe care ni l-am dorit în momentele acelea era să vedem cabană aia mai repede odată și ea nu mai apărea.
Toată starea noastră de panică a început să se domolească treptat, când am văzut în fața noastră un cuplu care mergea agale și era foarte liniștit.
Păreau să nu fi auzit ursul…
I-am informat noi rapid despre asta, apoi s-a mai auzit un răget.
După ce noi am început să dăm din gură și din picioare panicate iar, băiatul ne-a spus foarte calm și blând doar atât:
„Nu e urs, stați liniștite!”
Da, da, gândeam eu, încearcă să ne calmeze…
Marius și Ioana, pe care eu i-am perceput atunci că pe niște salvatori, ne-au încurajat, ne-au vorbit calm, i-au împrumutat lui Ani care mergea cu greu un băț care să o ajute să urce mai ușor, ne-au spus să nu fugim pentru că nu are absolut nici un rost (atragi și mai rău atenția dacă fugi în față ursului, pentru că chiar te consideră pradă dacă faci lucrul acesta), au fluierat și ei, au glumit, iar Marius a stat în spatele grupului, just în case.
Mulțumim, Marius și Ioana pentru tot!
Și uite așa ne-am revenit în simțiri: mai un fluier, mai o glumă, mai o melodie rock cântată din toți rărunchii de Mihaela că să speriem ursul, mai un răget care se auzea tot mai departe în spate.
Și gata! vedem cabana!Am ajuns la CABANA… Am scăpat cu viață!
Tot efortul nostru a fost răsplătit cu o priveliște minunată la cabană și deja ne venisem în fire de-a binelea.
Trebuia să mă răsplătesc cu o cafea la cabană și un salam de biscuiți!
MeritAm din plin!
Dar iată că îmi vine ideea să o întreb pe cabanieră care e situația cu urșii din zona:
„Vin urșii pe la cabană, sunt pe traseu?”
Răspunsul ei m-a nedumerit complet.
„Nu, chiar nu sunt în zonă urși și nici la cabană nu vin.”
Și atunci întrebarea mea a venit instantaneu…
„Păi și noi ce am auzit? Pe noi ne-a urmărit un urs care a scos răgete tot drumul de final.”
Răspunsul doamnei, cu zâmbetul pe buze a fost:
„Nu a fost urs. Urșii nu fac așa, în nici un caz! Cerbii fac așa! Acesta e sezonul lor, ei fac așa în lunile astea ale anului.”
Nu mi-a venit să cred… Cum? Aud bine?? Cerbi??
De un cerb am fost „urmărite”??
Am dat vestea găștii și Marius ne-a repetat că el și-a dat seama că nu e urs, că nu părea să fie zgomot făcut de un urs.
Dar ce să te faci cu 5 femei speriate pe cap? 
Ulterior, și soțul meu mi-a confirmat la telefon că și el știa de sunetul acesta scos de cerbi și că știe că se numește boncaluit.
Am râs cu toții mult, foarte mult, ne-am relaxat și am decis să mergem împreună cu Marius și Ioana pe vârf pentru că acesta era oricum traseul lor, iar pentru noi era cea mai safe varianta să stăm împreună cu ei.
Loredana și-a împlinit visul! Ea își dorea din tot sufletul să ajungă pe vârf și iată că planetele s-au aliniat pentru ea.
Să urcăm pe vârf a fost o alegere bună este puțin spus.
După toată pățania noastră am fost răsplătite din nou cu un peisaj de vis pe vârful Piatră Mare, de unde am văzut: Brașovul, Predealul, munții Postăvaru, Bucegi, Ciucaș.
Era pentru prima când ajung și eu aici. De fiecare dată m-am oprit la cabană…
Bineînțeles că ne-a prins noaptea la întoarcere, prin pădure, am mers la lumina frontalei și a lanternelor, dar ne-am simțit în super siguranță cu Marius și Ioana, Marius fiind și un om de munte cu experiență și cu foarte multe ture la activ.
Fără ei, noi nu am fi ajuns pe vârf cu siguranță, așa că, le mulțumesc încă o dată pe cale!
Și eu și fetele și toți cei care decid să mergă pe munte își asumă un risc în general din acest punct de vedere, de care cred că trebuie să fim cu toții conștienți.
Acest lucru nu înseamnă însă că nu trebuie să mai mergem pe munte sau să nu ne mai urmăm pasiunile.
Așa că, ținând cont de acest aspect, recomand ca atunci când plecați în excursii pe munte, chiar și dacă par banale, să va luați câteva măsuri de precautie înainte: este de preferat să mergeți în grup, să aveți la voi intotdeauna un fluier, poate un spray paralizant, și, fără legătură cu urșii, să aveți întordeauna la voi o lanternă sau frontală (separat de cea a telefonului). Chiar dacă va imaginați că nu va va prinde noaptea prin pădure – socoteală de acasă, nu se potrivește cu cea din târg tot timpul.
Detaliile „tehnice” ale excursiei le voi oferi într-un articol viitor.
Eu va doresc drumeții cât mai plăcute și senine! Noi deja ne gândim la următoarea :).
